Skip to content
18 Februarie 2014 / alcion7

Atât au mai rămas din mine, ochii…(43)

”Crezi că poți să apari așa, din când în când? Și apoi să dispari fără să spui un cuvânt? Ți-am dus dorul, copile. Dar mereu te-am așteptat în zadar… Apoi m-am prefăcut că nu te cunosc și că nu am nevoie de tine. Cât crezi că mai putem continua așa? 1 an, 2, 3? Poate. Și apoi? Vei suporta privirea mea care-ți va reproșa faptul că viața ta nu-i nimic din ceea ce-ți doreai? Încet încet îi vei îndepărta pe toți cei care-ți știu visurile de demult, pe care însă tu le-ai sacrificat degeaba. Pentru ce? Te vei minți singură că ți-e bine, că ai realizat ceva în viață , dar de fiecare dată te vei izbi de mine, care te cunosc la fel de bine ca pe mine însămi. Ne îndopăm zilnic cu minciuni frumos ambalate, de ce ne mai mirăm că nu mai știm cine suntem? Ca să fii om onest, nu e  de ajuns să fii sincer cu ceilalți, trebuie să renunți la a te minți… Ți-aduci aminte, suflet drag, de seara-n care mi-ai șoptit că vrei să lupți pentru onoarea ta, pentru inima ta? Mi-ai zis printre lacrimi că tu nu vrei să fii așa, și-atunci erai sinceră. Unde ai ascuns acel copil, în ce cameră a inimii tale?

Visai să atingi soarele… Trăiai în întuneric și inima ta își dorea lumina. M-am urcat pe cer să-ți aduc soarele, mi-am ars degetele și inima. Ți-am arătat lumina, ți-am dat în brațe soarele. Dar tu te-ai speriat atunci de lucrurile pe care lumina ți le-a descoperit. Ai văzut câtă răutate e în tine și ai preferat să fugi, să te ascunzi în întunericul unde te vezi perfectă.

E atâta durere în trup… și cât de multă în suflet! Mă doare că te-am pierdut. M-ai rătăcit undeva, într-o carte veche sau într-un cufăr cu amintiri… M-ai abandonat în uitare.

Unde ești, copil inocent și bun? Unde ești să pot zbura?”

… Ne-am privit o clipă în tăcere, cu aceeași ochi verzi și goi. Fetei din oglindă i-au dat lacrimile, dar obrajii mei sunt uscați. Ea și-a plâns fiecare bucată din inima ei ruptă, dar eu am putut doar să zâmbesc amar… M-a privit lung, a despărțire. Am văzut atunci  bucurie în ochii uzi de lacrimi, iar ea  a văzut tristețea zâmbetului meu…

Atât au mai rămas din mine, ochii…

children,girl,sad,eyes,blog,portrait-3db37b00c5fb8038e0e2566e885b9cdf_h

25 Octombrie 2013 / alcion7

De ce plâng trandafirii (42)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu s-ar povesti; a fost un tărâm magic, plin de flori colorate și parfumate. Soarele iubea acest loc, așa că nu pleca niciodată mai mult de câteva ore, când era nevoit să lumineze și să încălzească Tărâmul Oamenilor, cândva vestit pentru frumusețea sa, însă acum aflat în liberă cădere. În Tărâmul Oamenilor, Soarele lumina trist și foarte rar zâmbea. Vedea și aici flori, dar foarte puține aveau candoarea și serenitatea celor din Tărâmul Florilor. Cel mai greu era pentru soare să treacă prin orașe, să vadă lumea grăbită și stresată iar florile – tăiate și îmbrăcate în ambalaje inutile, de parcă asta le-ar înfrumuseța cu ceva! Cu cât au apărut mai multe florării, cu atât oamenii au uitat să iubească florile… Dă-i omului o floare și o va păstra; dă-i un braț de flori și le va dărui; dă-i toate florile din lume și le va vinde. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum…

Într-o zi, Soarele s-a decis să se rupă de pe cer și să rămână cu florile lui iubite, abandonându-i astfel pe oameni. Fiind îndrăgostit de flori, a uitat de datoria sa față de oameni, lăsându-i prizonieri ai întunericului. Au reușit ei cumva să lumineze zonele de maximă necesitate, însă viitorul era mai mult decât îngrijorător. Rezervele de energie erau pe terminate iar întunericul se pregătea să-i înghită de tot. Luna și stelele au încercat să-i ajute, dar nu reușeau mai mult decât să dea o lumină vagă, amețitoare și, pentru că s-au forțat prea tare, și-au pierdut și ele de tot lumina.

Lumea oamenilor era acum o lume întunecată, însă mai negre erau inimile lor. Oamenii erau triști iar răul se răspândea mai repede ca oricând. Bezna de-afară se reflecta în inimi iar Frica domnea pretutindeni. De când Soarele a plecat, aceasta n-a mai fost nevoită să meargă tiptil și să se mulțumească să-i sperie doar pe cei mai slabi, acum dădea buzna în casele oamenilor (nimeni nu mai ieșea pe stradă) și se amuza pe seama lor. Uneori bătea la ușă ore întregi, știind că nimeni nu îi va deschide – cei din casă știau cine e la ușă iar teama lor creștea. Frica nu mai era nevoită să se obosească prea mult cu scamatorii și farse obositoare. Stătea și bătea la ușă până adormea, de fapt… până ațipea. Frica nu are odihnă, ori răgaz. Ațipește câteva clipe, dar niciodată mai mult (de asta vrea să se răzbune pe oameni, pentru că ea nu poate dormi, vrea ca nimeni să nu mai doarmă în pace)… Alteori, forma numere la nimereală și suna, suna încontinuu, dar nimeni nu-i răspundea. Când se plictisea, umbla pe străzi și striga în gura mare: ”A venit primăvara! Au înflorit florile! Ieșiți oamenilor, să vedeți păsările întoarse din țările calde! Ieșiți să vedeți Soarele! ”. Iar când cineva îndrăznea să arunce o privire afară, frica se lipea de geamul lui și îl privea râzând. De fapt, frica era oarbă- nici măcar nu mai avea ochi, dar asta o făcea și mai înfricoșătoare (avea în schimb mii de mâini ).

O legendă spune că frica avea cândva ochi și, la fel ca și acum, îi chinuia pe toți, chiar și sub ochii Soarelui! De la un capăt la celălalt al Pământului, toți tremurau de frica Fricii- toți, mai puțin Dragostea, Credința și Speranța. Acești trei prieteni de nedespărțit s-au hotărât să plece în căutarea fricii și să o alunge. Au găsit-o lângă o căsuță, se distra ca și acum, speriindu-i pe oameni. Au încolțit-o, încercând să o convingă să plece. Neînfricata frică însă nu putea privi la niciunul din cei trei- la Dragoste nu putea să se uite deoarece aceasta îi amintea de nenumăratele jertfe care s-au înălțat spre cer, în ciuda neadormitelor sale eforturi ; privind Credința, ochii o usturau pentru că ea i-a învățat pe oameni cum să lupte vitejește, chiar și atunci când totul pare pierdut iar Speranța, cu zâmbetul ei inocent, era cea care de multe ori îi zădărnicea planurile, printr-o simplă încurajare. Neputând nici să doarmă, nici să se ferească de privirile celor trei, Frica a preferat să-și scoată singură ochii, rămânând astfel oarbă pe vecie. Ce veselie a fost în acea zi! Dragostea, Credința și Speranța le-au vorbit oamenilor, i-au întărit iar Frica a fugit speriată, izbindu-se de copaci și lovindu-se cumplit.

Dar inimile oamenilor s-au răcit de atunci și nu mai sunt în stare să cheme din nou pe cei trei prieteni să-i apere și acum de frica care, între timp, a învățat să se ghideze după strigătele mute ale inimilor triste. În Tărâmul Oamenilor, florile au murit și așteptau în pământ să vină primăvara. Mare jale a fost atunci când au murit ghioceii – cele mai îndrăznețe și curajoase flori, care se sacrifică mereu de dragul celorlalte flori, pentru a anunța venirea primăverii. O singură floare din Tărâmul Oamenilor mai trăia, un trandafir alb, mic, aflat la granița dintre Tărâmul Florilor și cel al Oamenilor, de aceea, avea un strop de lumină ce-l ținea în viață. Cu ultimele sale puteri, și-a smuls rădăcinile din pământ și a alergat spre Tărâmul Florilor, hotărât să-l convingă pe Soare să se întoarcă, să-i salveze pe oameni de întunericul fricii.
Sărăcuțul trandafir a mers fără să se odihnească zile, poate chiar săptămâni. Într-un sfârșit, a ajuns pe un deal de unde putea vedea Soarele, înconjurat de cercuri colorate de flori. Nu mai văzuse niciodată atâta culoare și lumină la un loc! A stat o clipă să privească, dar istovit după atâta drum, a căzut într-un somn adânc, în iarba verde și pufoasă ca un nor. Când s-a trezit, era înconjurat de frații săi trandafirii: albi, roșii, roz, galbeni, albaștri și de toate culorile ce există pe pământ- cunoscute și necunoscute. Iar toți erau curioși să afle de unde vine. Imediat au apărut toate florile: crinii, cu corola lor regală, orhideele, cu frumusețea lor magică, margaretele, cu simplitatea lor fermecătoare, micuțele Myosotis, florile de Nu-Mă-Uita, născute din dorul nemuritor, crizantemele, cu cele mai vii culori, macii, scăldați în lumina soarelui atât de drag lor și multe, multe alte flori, mai parfumate și mai colorate ca oricând. Aceste flori nu au cunoscut frica, tristețea, deznădejdea sau ura iar micuțul trandafir alb își putea da seama de aceasta dintr-o singură privire. Își închipuia cât de greu îi va fi să le vorbească despre asemenea lucruri groaznice, mai ales pentru că tot ceea ce ele cunosc este soarele și Fericirea.

Imagine

-Dragi flori, a început timid trandafirul. Mă bucur că v-am găsit în sfârșit. Cu greu am ajuns la voi. N-aș fi îndrăznit să vă întrerup din veselia voastră dacă n-ar fi vorba de ceva foarte grav. Eu vin din Tărâmul Oamenilor, acolo de unde soarele a plecat. Acasă, toate florile s-au ofilit și așteaptă, în zadar primăvara. Nu e numai întuneric, e frig și trist. Iar cel mai mult suferă oamenii… Pentru a înțelege mai bine, vă voi spune povestea mea… Am deschis ochii pentru întâia oară într-o frumoasă, călduroasă și însorită zi de mai. Eram înconjurat de frații mei, trandafirii albi, și de verișori, cei roz, galbeni și roșii. M-am născut într-o grădină minunată, unde am iubit totul, absolut totul: cerul, soarele, florile, copiii și ploaia. Am fost fericit acolo, deși am ascultat deopotrivă fericirea și tristețea oamenilor. În acea grădină am cunoscut cea mai frumoasă fată de pe pământ, o copilă cu sufletul curat. Venea mereu la noi, ne vorbea și ne mângâia petalele. În acea vreme, cunoșteam doar bucata de cer de deasupra mea, grădina cu flori și pe minunata mea prietenă. Și chiar dacă nu ieșisem încă din micul meu paradis, știam despre lume cam cât știe și un om. Fata ne povestea în fiecare seară câte ceva: ne vorbea despre fericire și despre tristețe, despre curaj și despre frică, despre iubire, credință și nădejde… Port în albul petalelor mele toată gingășia surâsului și toată inocența lacrimilor ei. Ne spunea că Dumnezeu l-a creat pe om ca cea mai minunată făptură a Sa și că îngerii se bucură de fiecare faptă bună pe care cineva o face. ”Oamenii, spunea ea, au toți în sufletul lor soare, ploi și furtuni, și numai cei care au curajul să lupte până la capăt, vor vedea Curcubeul. Puțini sunt cei care îndrăznesc să crească trandafiri în inima lor, doar ei pot trece prin furtuni și foc, fără ca să pățească ceva.”. A iubi înseamnă a te dărui necontenit, iar ea ne dăruia frumosul său suflet ori de câte ori ne vorbea. Cred că ne iubea tare mult! Ireversibil și regretabil, timpul a trecut iar ea a îmbătrânit și, în cele din urmă, a plecat din această lume trecătoare spre cea veșnică… Toți trandafirii au plâns în acea zi pentru sufletul de copilă ce a iubit viața, oamenii și trandafirii cu o dăruire deplină… De ne-ar fi spus măcar cum o cheamă!…Nu știu cât timp a trecut de atunci, poate un an, poate o sută. Florile nu-și măsoară viața în ani. Pentru noi există doar Primăvara, Vara, Toamna și Iarna, aceleași de la an la an. Noi trăim în prezent, de aceea suntem atât de frumoase… Dar să-mi continui povestea. Am rămas în aceeași grădină pentru o vreme. Nu îmi mai vorbise nimeni de mult timp, așa că începusem să-mi vorbesc singur. Mi-am vorbit până mi-a pierit glasul și tot ceea ce am putut să fac era să aștept. Și am așteptat. Cu timpul, au apărut din ce în ce mai mulți oameni și era atâta gălăgie în jurul meu, încât nu se mai auzea nicio șoaptă din cer, nicio bătaie de aripi. Lângă mine, oamenii au construit o bancă. Acolo am învățat să-i înțeleg cu adevărat. Vedeți voi, ei nu sunt ca noi, nu au petale frumos colorate și nu miros așa de intens și plăcut ca noi. Ei au doar o viață, pe care, de multe ori, mai mult o visează decât o trăiesc. Și totuși, ei sunt cele mai minunate ființe. Trandafirii au spini și plâng pentru ca să-i învețe pe oameni ceva. În lacrimile noastre e Dragostea celor ce au uitat să iubească, Credința celor ce nu mai cred și Speranța celor fără nicio speranță. În plânsul nostru e toată Fericirea și Tristețea. Fiecare trandafir plânge pentru ceva anume: unii plâng de dorul oamenilor de infinit, alții de lipsa de profund, ori pentru oamenii singuri și triști, pentru copii și pentru părinți. Trandafirii plâng durerile și bucuriile tuturor și plâng mai ales noaptea. Ce fericire pentru soare să ne sărute dimineața lacrimile ce se rostogolesc pe petalele catifelate! Da, trandafirii plâng, chiar dacă oamenii văd asta prea rar… ”A fost odată ca niciodată.[…] Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Sună a basm, așa-i? Dar viețile oamenilor nu mai sună de mult timp a basm. Nu tu vitejie, nu tu ideal, ci doar un monoton, lung și plictisitor șir de compromisuri… Ei rătăcesc pe un cerc infinit, când singura scăpare este Sus. Dar câți mai ridică ochii spre cer? Cine nu îndrăznește să viseze între ruine, nu e vrednic să trăiască între flori. Trandafirii plâng pentru că oamenii nu mai cred în basme…. Dragi flori, frumusețea fără bunătate nu înseamnă nimic. Oamenii nu sunt încă pierduți, ei sunt în rătăcire. Și fără Soare ei nu pot vedea…

Ascultându-l pe trandafir, florile și soarele au înțeles că menirea lor este de a bucura, nu doar de a se bucura. Așadar, au pornit la luptă. Întunericul s-a topit în culoare iar Tărâmul Oamenilor s-a umplut din nou cu flori și soare. Frica, nevăzând ce se întâmplă, s-a repezit spre flori, dar a fost înțepată de spinii trandafirilor în fiecare deget al miilor de mâini, lovindu-se atât de tare încât și astăzi o mai doare. Toți trandafirii și toți oamenii au plâns de bucurie în acea zi plină de speranță și lumină… Și mai plâng și astăzi…

Oameni dragi, când vă veți mai înțepa într-un spin de trandafir, zâmbiți! Nu uitați cum au plâns și s-au luptat pentru voi trandafirii… Vom da cândva socoteală în fața Lui Dumnezeu pentru că nu am fost fericiți. Vom plăti pentru lacrimile ce s-au vărsat în zadar pentru noi, iar noi nu le-am văzut. N-am știut, n-am putut, nu am vrut… Pentru că e mai simplu să-ți spui că lumea e problema altora, decât să îndrăznești să deschizi ochii și să vezi… Să vezi Adevărul, să-L vezi pe Dumnezeu, Soarele cel Adevărat, care nu ne părăsește niciodată. Oricât de greu ar fi întunericul în lume, noi nu suntem singuri. La umbra Crucii, frica a orbit, pentru că acolo e toată Dragostea, Credința și Speranța: e dragostea lui Hristos pentru oameni, credința în Dumnezeu Tatăl și nădejdea că vom fi salvați.

Suflet drag… Iubește, fără grabă, deși nu e timp… Crede și speră, ca un copil într-o poveste. Să dăruiești puțină speranță celor din jur, chiar și atunci când inima ta plânge. Să încerci mereu să aduci un zâmbet pe fața celorlalți, să descrețești frunțile atât de îngrijorate ale unor oameni prea ocupați să mai viseze. Nu-ți fie frică să privești înainte! Dacă tu crezi în basme, știi că deși pe-aici e plin de zmei, Binele învinge mereu. Să ai inima bună și să nu încetezi niciodată să tânjești să zbori!
Iubește, crede, speră și vei trăi fericit până la adânci bătrâneți tinereți!

Imagine

25 August 2013 / alcion7

40.Mi-aș face aripi din lacrimile trandafirilor

„Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.
Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge când ceilalţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o îngheţată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu, dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta un vis al lui Van Gogh despre stele, un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucăţică de viaţă… N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat, spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.
Oamenilor le-aş demonstra cât se înşeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii… Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.
Am învăţat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod nefericit mor.
Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintree cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş ştii că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.
Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greşesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut, şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.
Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima. Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine.” (Gabriel Garcia Marquez)

Oamenii au nevoie de iubire, credință și speranță. Au nevoie de entuziasm și de iertare. Au nevoie de un sens în viață și da, au nevoie să viseze! Au nevoie să viseze absolutul pentru că nimic nu iartă visurile mediocre.

Mi-aș face aripi din lacrimile trandafirilor să pot zbura spre locul unde Cerul sărută Pământul. 

 

 

25 August 2013 / alcion7

39. Cu Dumnezeu în fiecare zi

”Cu Dumnezeu în fiecare zi,
aşa umbla Enoh în lumea veche.
Ca doi prieteni pribegind pereche.
Şi într-o zi, călătorind mereu,
el a ajuns în cer la Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
aşa umbla în vremea lui şi Noe.
Şi toţi râdeau de el atunci în voe.
Dar n-au ajuns sub primul curcubeu
decât cei ce umblau cu Dumnezeu…

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
aşa umbla în Israel Ilie,
îndeplinindu-şi sfânta lui solie.
Şi-un car de foc l-a dus ca pe-un trofeu
să umble şi în cer cu Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi
să fim şi noi în lumea de ţărână;
la pieptul Lui, mergând cu El de mână.
Şi într-o zi, umblând aşa mereu,
ne vom trezi în cer cu Dumnezeu…”

14996001-stairway-to-heaven-in-mystic-forest

24 August 2013 / alcion7

38. ”De ce să mori tu?”

”Ai surâs?!… O! eşti frumoasă… înger eşti din paradis
Şi mă tem privind la tine… căci ţi-o jur: nu m-aş mira
Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.”

(”De ce să mori tu?”, Mihai Eminescu)

aaa

Îți mulțumesc!

13 August 2013 / alcion7

Dimineața, înainte să deschid ochii, zâmbesc.(34)

E ciudat. În leagănul amintirilor e mai mult Viitor decât credeam. Am revenit aici pentru că voiam să îmi amintesc cum îmi doream să arate Viitorul meu… Aici, la granița dintre Trecut și Viitor este o bancă, pe care stă, aiurit, Prezentul- un Prezent absent, visător. Aceasta e banca elanurilor pierdute unde nu ai cum să te simți singur ori absurd, aici chiar și golul e plin. Te-aș chema aici, suflet drag, dar am uitat drumul- am căutat absorbită acest refugiu al inimii mele și l-am găsit la capătul puterilor, cu ultima picătură de speranță. Arcadia există doar pentru cei dispuși ca, după ce o descoperă, să nu mai iasă niciodată din ea…

Și totuși… e greu să fii singur, chiar și aici. Ne-nstrăinăm de cei din jurul nostru pentru că ne e prea greu să acceptăm iubirea lor( care ni se pare prefăcută ori din interes, prea rar sinceră… ) ori pentru că, ori de câte ori cineva greșește, punem mâna pe piatră fără să ne gândim că aceeași greșeală poate am făcut-o noi, ori o vom face. Suntem călăii altora, dar nouă ne îngăduim să greșim, doar nu ne putem tăia propriul cap, nu?

Mereu am încercat să-mi imaginez cum ar fi să am altă inimă în piept… să fiu pentru o clipă altcineva, să gândesc altfel, să simt altceva… Poate, prin ochii altuia, culorile sunt altfel! Doar ni se pare că vedem la fel, când, de fapt, fiecare percepe diferit același obiect. Mereu am vrut să mă văd, să mă analizez și să mă judec prin ochi străini, pentru a fi cât mai aproape de adevăr…… M-am rupt în două și mi-am declarat război, de ce mă mai miram că nu am pace?

”Anemicii nu au prilejul de a percepe lacunele ființei, de a alerga spre propria lor ruină din exces de luciditate, de a se prăbuși și de a se pierde; firile puternice, dacă intră oricât de puțin în conflict cu ele însele, sunt mult mai apte de a se nimici; ele vin cu toată patima, cu toată frenezia lor: și tot ele traversează crize în care ar trebui să vedem o pedeapsă, căci nu-i normal să-și consacre întreaga energie spre a se autodevora.” (Emil Cioran).

Mi-e dor să-ți vorbesc, suflet drag. Îmi spuneai mereu că, atunci când mi se va rupe sufletul de dor, vei veni… Dar acum nu ești aici, deși te aștept cu fiecare bucățică din inima mea ruptă. Vreau să-ți mulțumesc, căci de la tine am învățat că oamenii uită adesea că sunt trecători și fără Dumnezeu aleargă după vânt, fără binecuvântarea Lui toată osteneala se duce fără rost…

”am crezut că mă lupt cu ideile

am crezut că mă lupt cu oamenii

am crezut că mă lupt cu demonii

dar

din victoriile și înfrângerile acestor lupte

l-am văzut întărindu-se și prosperând

chiar pe adevăratul, unicul meu dușman: EU. . .

și pe acesta nu-l pot birui

decât

lăsându-mă desăvârșit învins de iubire. . .”

”Dimineața, înainte să deschid ochii, zâmbesc”. Îmi voi repeta asta până când voi crede. Până când războiul se va termina. 🙂

both

10 August 2013 / alcion7

Nu te teme! (33)

Nu e loc pe lumea asta unde să-mi odihnesc sufletul răvășit, nu am unde-mi liniști inima zbuciumată. Nimeni nu-mi cunoaște glasul stins… care strigă în noapte că nu mai poate. Nu am odihnă, nici liniște, nici pace nicăieri, decât în ochii Tăi. Fericirea e toată în palma-Ți întinsă spre a mă ridica. Ai coborât la mine, pentru ca eu să pot intra în Împărăția ta. Ai venit pe pământul durerii ca să suferi pentru mine, ai murit pe cruce pentru mine, ca eu să pot avea Viață. În fiecare clipă Tu mă iubești, dar eu atât de des îți întristez curată fața Ta… Omul e cea mai minunată creație a Ta, dar eu uit mereu asta și îmi murdăresc sufletul cu lucruri inutile… Omul e făcut pentru a se înălța la cer, dar cade atât de des!… Doamne, mă chemi la tine mereu și-mi primești inima împietrită și-mi șoptești:” Nu te teme! Pentru ce te temi, copilul Meu? ”.

Atât timp cât mă doare, știu că mai am scăpare. Doamne, ajută-mă să nu devin indiferentă la durerea celorlalți și, mai ales, la durerea Ta, pe cruce. Luminează-mi mintea și încălzește-mi inima, să pot primi cu înțelepciune durerea care înalță.

Ar trebui să ne fie frică nu de durere, ci de absența ei… care duce la vid sufletesc.