Skip to content
19 Februarie 2017 / alcion7

48 – Scrisoare de dragoste (fragment din Mizerabilii)

„Dragostea e reducerea lumii intregi la o singura fiinta, preamarirea unei singure fapturi pana la indumnezeire.
Dragostea e inchinaciunea pe care ingerii o fac stelelor.
Ce trist e sufletul cand e trist din dragoste?
Ce gol inseamna lipsa fiintei care umple ea singura intreaga lume! Ah, ce adevarat e ca fiinta iubita devine Dumnezeu! Dumnezeu ar putea fi gelos, daca tatal ceresc n-ar fi facut dinadins intreaga fire pentru suflet si sufletul pentru dragoste!
Un zambet zarit sub o palarie de crep alb cu panglici albastre e destul pentru ca sufletul sa patrunda in palatul viselor.
Dumnezeu e in fiecare lucru, dar toate il ascund. Lucrurile sunt cufundate in noapte, fiintele sunt opace. A iubi o fiinta inseamna a o face stravezie.
Anumite ganduri sunt rugaciuni. Sunt clipe in care, oricum ar sta trupul, sufletul e in genunchi.
Indragostitii despartiti insala absenta prin mii de inchipuiri, care totusi au realitatea lor. Sunt impiedicati de a se vedea, nu-si pot scrie, dar gasesc o multime de mijloace tainice de a-si vorbi.
Isi trimit cantecul pasarilor, mireasma florilor, rasul copiilor, lumina soarelui, suspinele vantului, razele stelelor, intreaga fire. De ce nu? Toate infaptuirile lui Dumnezeu sunt facute ca sa slujeasca dragostea. Dragostea e destul de puternica pentru a incarca intreaga natura cu mesajele ei.
O, primavara, tu esti scrisoarea pe care i-o scriu ei!
Viitorul e inca si mai mult al inimilor decat al mintii. Dragostea e singurul lucru care poate umple eternitatea. Infinitului ii trebuie ceea ce nu se ispraveste niciodata.
Dragostea e sufletul insusi. E de aceeasi natura. Dragostea e o scanteie divina ca si sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare.
E un punct de foc in noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Il simti arzand pana in maduva oaselor si-l vezi stralucind pana in adancurile cerului.
O, dragoste! voluptate a doua ganduri care se inteleg, a doua inimi care se daruiesc, a doua priviri care se patrund! Fericire, veni-vei si la mine! Plimbari in doi, in singuratate! Zile binecuvantate si stralucitoare! Visez uneori ca, din cand in cand, clipe din viata ingerilor se desprind si vin aici, pe pamant, si se amesteca in destinul oamenilor.
Dumnezeu nu poate darui fericirii celor care se iubesc decat o durata fara capat. Dupa o viata de dragoste, o eternitate de dragoste, da, e o intregire. Dar nici lui Dumnezeu nu-i e cu putinta sa faca ceva mai mare decat fericirea desavarsita pe care o da sufletului iubirea.
Dumnezeu e implinirea in cer. Dragostea e implinirea omului.
Privesti o stea pentru ca e luminoasa si pentru ca e de nepatruns. Dar langa tine se afla o stralucire mai dulce si o taina mai mare: femeia.
Noi toti, oricare am fi, avem in noi un izvor datator de viata. In clipa cand il pierdem, ne lipseste aerul, ne inabusi. Murim. E grozav sa mori din lipsa de iubire. E o sugrumare a sufletului.
Cand dragostea a strans laolalta si a contopit doua fiinte intr-o unitate sfanta si ingereasca, aceste fiinte au gasit taina vietii. Nu sunt decat cele doua tulpini ale aceluiasi destin, sunt doua aripi ale unui singur suflet. A iubi, inseamna a pluti.
In ziua in care o femeie care trece prin fata ta raspandeste lumina in mers, esti pierdut, iubesti. Nu mai ai de facut altceva decat sa te gandesti atat de neclintit la ea, incat s-o silesti sa se gandeasca la tine.
Ceea ce incepe dragostea, nu poate fi incheiat decat de Dumnezeu.
Adevarata dragoste e nemangaiata sau se incanta pentru o manusa pierduta, o batista gasita si are nevoie de vesnicie pentru devotamentul si nadejdile ei.
E alcatuita in acelasi timp din infinitul mare si din infinitul mic!
Daca esti piatra, fii magnet; daca esti planta, fii simtire; daca esti om, fii iubire.
Dragostei nu-i ajunge nimic. Daca are fericire, vrea raiul. Daca are raiul, vrea tot cerul.
O, voi cei care iubiti, toate se cuprind in dragoste; sa stiti sa le gasiti. Iubirea are, ca si cerul, contemplarea si ceva mai mult decat cerul: placerea.
„Mai vine la Luxembourg?”. „Nu domnule.” „In biserica aceasta asculta liturghia?” „Nu mai vine.” „Mai sta in casa asta?” „S-a mutat.” „Unde?” „N-a spus.”
Ce lucru cumplit sa nu stii unde locuieste sufletul tau!
Dragostea are copilariile ei, celelalte patimi au micimile lor. Rusine patimilor care micsoreaza omul! Cinste celor care-l fac copil!
Ce lucru ciudat! Sunt in intuneric. O fiinta a plecat luand cerul cu ea.
Ah, sa fii culcat alaturi de ea in acelasi mormant, mana in mana, si din cand in cand, in intuneric, sa ne mangaiem incet un deget. Vesnicia mea s-ar multumi cu atat.
Voi, cei care suferiti pentru ca iubiti, iubiti inca si mai mult. A muri de dragoste inseamna a trai in ea.
Iubiti! O intunecata transfigurare instelata e amestecata in aceasta tortura. Agonia isi are extazul ei.
O bucurie a pasarilor! Canta pentru ca au un cuib.
Dragostea e respiratia cereasca a aerului din rai.
Inimi adanci, spirite intelepte, luati viata asa cum a facut-o Dumnezeu! E o incercare indelungata, o pregatire neinteleasa pentru un destin necunoscut. Destinul acesta, cel adevarat, incepe la om odata cu prima treapta inauntrul mormantului. Atunci se iveste ceva in fata ochilor si incepe sa se zareasca vesnicia. Ganditi-va la cuvantul acesta: vesnicie. Cei vii vad durata. Numai mortii vad vesnicia. Pana atunci, iubiti si suferiti, nadajduiti si ganditi.
Vai de cel care n-a iubit decat trupul, forme, aparente. Moartea ii va lua totul. Incercati sa iubiti sufletele, le veti regasi trupul.
Am intalnit pe strada un tanar foarte sarac care iubea. Avea o palarie veche, haine roase, coatele gaurite. Ghetele ii erau pline de apa si inima ii era plina de stele.
Ce lucru minunat sa fii iubit! Nu exista decat un singur lucru mai minunat: sa iubesti!
Inima, trecand prin iubire devine eroica. Nu mai e alcatuita decat din puritate. Nu se mai reazima decat pe ceea ce e mare si inalt. In ea nu poate incolti nici un gand nevrednic, cum nu pot creste urzici pe un ghetar. Sufletul inalt si senin, neatins de patimi si emotii josnice, care domina viata si umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanitatile, mizeriile, locuieste in albastrul cerului si nu mai simte decat zguduirile adanci si subterane ale destinului, asa cum culmea muntilor simte cutremurele de pamant.
Soarele s-ar stinge daca n-ar mai iubi nimei.” (Mizerabilii, Victor Hugo)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: