Skip to content
25 Octombrie 2013 / alcion7

De ce plâng trandafirii (42)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu s-ar povesti; a fost un tărâm magic, plin de flori colorate și parfumate. Soarele iubea acest loc, așa că nu pleca niciodată mai mult de câteva ore, când era nevoit să lumineze și să încălzească Tărâmul Oamenilor, cândva vestit pentru frumusețea sa, însă acum aflat în liberă cădere. În Tărâmul Oamenilor, Soarele lumina trist și foarte rar zâmbea. Vedea și aici flori, dar foarte puține aveau candoarea și serenitatea celor din Tărâmul Florilor. Cel mai greu era pentru soare să treacă prin orașe, să vadă lumea grăbită și stresată iar florile – tăiate și îmbrăcate în ambalaje inutile, de parcă asta le-ar înfrumuseța cu ceva! Cu cât au apărut mai multe florării, cu atât oamenii au uitat să iubească florile… Dă-i omului o floare și o va păstra; dă-i un braț de flori și le va dărui; dă-i toate florile din lume și le va vinde. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum…

Într-o zi, Soarele s-a decis să se rupă de pe cer și să rămână cu florile lui iubite, abandonându-i astfel pe oameni. Fiind îndrăgostit de flori, a uitat de datoria sa față de oameni, lăsându-i prizonieri ai întunericului. Au reușit ei cumva să lumineze zonele de maximă necesitate, însă viitorul era mai mult decât îngrijorător. Rezervele de energie erau pe terminate iar întunericul se pregătea să-i înghită de tot. Luna și stelele au încercat să-i ajute, dar nu reușeau mai mult decât să dea o lumină vagă, amețitoare și, pentru că s-au forțat prea tare, și-au pierdut și ele de tot lumina.

Lumea oamenilor era acum o lume întunecată, însă mai negre erau inimile lor. Oamenii erau triști iar răul se răspândea mai repede ca oricând. Bezna de-afară se reflecta în inimi iar Frica domnea pretutindeni. De când Soarele a plecat, aceasta n-a mai fost nevoită să meargă tiptil și să se mulțumească să-i sperie doar pe cei mai slabi, acum dădea buzna în casele oamenilor (nimeni nu mai ieșea pe stradă) și se amuza pe seama lor. Uneori bătea la ușă ore întregi, știind că nimeni nu îi va deschide – cei din casă știau cine e la ușă iar teama lor creștea. Frica nu mai era nevoită să se obosească prea mult cu scamatorii și farse obositoare. Stătea și bătea la ușă până adormea, de fapt… până ațipea. Frica nu are odihnă, ori răgaz. Ațipește câteva clipe, dar niciodată mai mult (de asta vrea să se răzbune pe oameni, pentru că ea nu poate dormi, vrea ca nimeni să nu mai doarmă în pace)… Alteori, forma numere la nimereală și suna, suna încontinuu, dar nimeni nu-i răspundea. Când se plictisea, umbla pe străzi și striga în gura mare: ”A venit primăvara! Au înflorit florile! Ieșiți oamenilor, să vedeți păsările întoarse din țările calde! Ieșiți să vedeți Soarele! ”. Iar când cineva îndrăznea să arunce o privire afară, frica se lipea de geamul lui și îl privea râzând. De fapt, frica era oarbă- nici măcar nu mai avea ochi, dar asta o făcea și mai înfricoșătoare (avea în schimb mii de mâini ).

O legendă spune că frica avea cândva ochi și, la fel ca și acum, îi chinuia pe toți, chiar și sub ochii Soarelui! De la un capăt la celălalt al Pământului, toți tremurau de frica Fricii- toți, mai puțin Dragostea, Credința și Speranța. Acești trei prieteni de nedespărțit s-au hotărât să plece în căutarea fricii și să o alunge. Au găsit-o lângă o căsuță, se distra ca și acum, speriindu-i pe oameni. Au încolțit-o, încercând să o convingă să plece. Neînfricata frică însă nu putea privi la niciunul din cei trei- la Dragoste nu putea să se uite deoarece aceasta îi amintea de nenumăratele jertfe care s-au înălțat spre cer, în ciuda neadormitelor sale eforturi ; privind Credința, ochii o usturau pentru că ea i-a învățat pe oameni cum să lupte vitejește, chiar și atunci când totul pare pierdut iar Speranța, cu zâmbetul ei inocent, era cea care de multe ori îi zădărnicea planurile, printr-o simplă încurajare. Neputând nici să doarmă, nici să se ferească de privirile celor trei, Frica a preferat să-și scoată singură ochii, rămânând astfel oarbă pe vecie. Ce veselie a fost în acea zi! Dragostea, Credința și Speranța le-au vorbit oamenilor, i-au întărit iar Frica a fugit speriată, izbindu-se de copaci și lovindu-se cumplit.

Dar inimile oamenilor s-au răcit de atunci și nu mai sunt în stare să cheme din nou pe cei trei prieteni să-i apere și acum de frica care, între timp, a învățat să se ghideze după strigătele mute ale inimilor triste. În Tărâmul Oamenilor, florile au murit și așteptau în pământ să vină primăvara. Mare jale a fost atunci când au murit ghioceii – cele mai îndrăznețe și curajoase flori, care se sacrifică mereu de dragul celorlalte flori, pentru a anunța venirea primăverii. O singură floare din Tărâmul Oamenilor mai trăia, un trandafir alb, mic, aflat la granița dintre Tărâmul Florilor și cel al Oamenilor, de aceea, avea un strop de lumină ce-l ținea în viață. Cu ultimele sale puteri, și-a smuls rădăcinile din pământ și a alergat spre Tărâmul Florilor, hotărât să-l convingă pe Soare să se întoarcă, să-i salveze pe oameni de întunericul fricii.
Sărăcuțul trandafir a mers fără să se odihnească zile, poate chiar săptămâni. Într-un sfârșit, a ajuns pe un deal de unde putea vedea Soarele, înconjurat de cercuri colorate de flori. Nu mai văzuse niciodată atâta culoare și lumină la un loc! A stat o clipă să privească, dar istovit după atâta drum, a căzut într-un somn adânc, în iarba verde și pufoasă ca un nor. Când s-a trezit, era înconjurat de frații săi trandafirii: albi, roșii, roz, galbeni, albaștri și de toate culorile ce există pe pământ- cunoscute și necunoscute. Iar toți erau curioși să afle de unde vine. Imediat au apărut toate florile: crinii, cu corola lor regală, orhideele, cu frumusețea lor magică, margaretele, cu simplitatea lor fermecătoare, micuțele Myosotis, florile de Nu-Mă-Uita, născute din dorul nemuritor, crizantemele, cu cele mai vii culori, macii, scăldați în lumina soarelui atât de drag lor și multe, multe alte flori, mai parfumate și mai colorate ca oricând. Aceste flori nu au cunoscut frica, tristețea, deznădejdea sau ura iar micuțul trandafir alb își putea da seama de aceasta dintr-o singură privire. Își închipuia cât de greu îi va fi să le vorbească despre asemenea lucruri groaznice, mai ales pentru că tot ceea ce ele cunosc este soarele și Fericirea.

Imagine

-Dragi flori, a început timid trandafirul. Mă bucur că v-am găsit în sfârșit. Cu greu am ajuns la voi. N-aș fi îndrăznit să vă întrerup din veselia voastră dacă n-ar fi vorba de ceva foarte grav. Eu vin din Tărâmul Oamenilor, acolo de unde soarele a plecat. Acasă, toate florile s-au ofilit și așteaptă, în zadar primăvara. Nu e numai întuneric, e frig și trist. Iar cel mai mult suferă oamenii… Pentru a înțelege mai bine, vă voi spune povestea mea… Am deschis ochii pentru întâia oară într-o frumoasă, călduroasă și însorită zi de mai. Eram înconjurat de frații mei, trandafirii albi, și de verișori, cei roz, galbeni și roșii. M-am născut într-o grădină minunată, unde am iubit totul, absolut totul: cerul, soarele, florile, copiii și ploaia. Am fost fericit acolo, deși am ascultat deopotrivă fericirea și tristețea oamenilor. În acea grădină am cunoscut cea mai frumoasă fată de pe pământ, o copilă cu sufletul curat. Venea mereu la noi, ne vorbea și ne mângâia petalele. În acea vreme, cunoșteam doar bucata de cer de deasupra mea, grădina cu flori și pe minunata mea prietenă. Și chiar dacă nu ieșisem încă din micul meu paradis, știam despre lume cam cât știe și un om. Fata ne povestea în fiecare seară câte ceva: ne vorbea despre fericire și despre tristețe, despre curaj și despre frică, despre iubire, credință și nădejde… Port în albul petalelor mele toată gingășia surâsului și toată inocența lacrimilor ei. Ne spunea că Dumnezeu l-a creat pe om ca cea mai minunată făptură a Sa și că îngerii se bucură de fiecare faptă bună pe care cineva o face. ”Oamenii, spunea ea, au toți în sufletul lor soare, ploi și furtuni, și numai cei care au curajul să lupte până la capăt, vor vedea Curcubeul. Puțini sunt cei care îndrăznesc să crească trandafiri în inima lor, doar ei pot trece prin furtuni și foc, fără ca să pățească ceva.”. A iubi înseamnă a te dărui necontenit, iar ea ne dăruia frumosul său suflet ori de câte ori ne vorbea. Cred că ne iubea tare mult! Ireversibil și regretabil, timpul a trecut iar ea a îmbătrânit și, în cele din urmă, a plecat din această lume trecătoare spre cea veșnică… Toți trandafirii au plâns în acea zi pentru sufletul de copilă ce a iubit viața, oamenii și trandafirii cu o dăruire deplină… De ne-ar fi spus măcar cum o cheamă!…Nu știu cât timp a trecut de atunci, poate un an, poate o sută. Florile nu-și măsoară viața în ani. Pentru noi există doar Primăvara, Vara, Toamna și Iarna, aceleași de la an la an. Noi trăim în prezent, de aceea suntem atât de frumoase… Dar să-mi continui povestea. Am rămas în aceeași grădină pentru o vreme. Nu îmi mai vorbise nimeni de mult timp, așa că începusem să-mi vorbesc singur. Mi-am vorbit până mi-a pierit glasul și tot ceea ce am putut să fac era să aștept. Și am așteptat. Cu timpul, au apărut din ce în ce mai mulți oameni și era atâta gălăgie în jurul meu, încât nu se mai auzea nicio șoaptă din cer, nicio bătaie de aripi. Lângă mine, oamenii au construit o bancă. Acolo am învățat să-i înțeleg cu adevărat. Vedeți voi, ei nu sunt ca noi, nu au petale frumos colorate și nu miros așa de intens și plăcut ca noi. Ei au doar o viață, pe care, de multe ori, mai mult o visează decât o trăiesc. Și totuși, ei sunt cele mai minunate ființe. Trandafirii au spini și plâng pentru ca să-i învețe pe oameni ceva. În lacrimile noastre e Dragostea celor ce au uitat să iubească, Credința celor ce nu mai cred și Speranța celor fără nicio speranță. În plânsul nostru e toată Fericirea și Tristețea. Fiecare trandafir plânge pentru ceva anume: unii plâng de dorul oamenilor de infinit, alții de lipsa de profund, ori pentru oamenii singuri și triști, pentru copii și pentru părinți. Trandafirii plâng durerile și bucuriile tuturor și plâng mai ales noaptea. Ce fericire pentru soare să ne sărute dimineața lacrimile ce se rostogolesc pe petalele catifelate! Da, trandafirii plâng, chiar dacă oamenii văd asta prea rar… ”A fost odată ca niciodată.[…] Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Sună a basm, așa-i? Dar viețile oamenilor nu mai sună de mult timp a basm. Nu tu vitejie, nu tu ideal, ci doar un monoton, lung și plictisitor șir de compromisuri… Ei rătăcesc pe un cerc infinit, când singura scăpare este Sus. Dar câți mai ridică ochii spre cer? Cine nu îndrăznește să viseze între ruine, nu e vrednic să trăiască între flori. Trandafirii plâng pentru că oamenii nu mai cred în basme…. Dragi flori, frumusețea fără bunătate nu înseamnă nimic. Oamenii nu sunt încă pierduți, ei sunt în rătăcire. Și fără Soare ei nu pot vedea…

Ascultându-l pe trandafir, florile și soarele au înțeles că menirea lor este de a bucura, nu doar de a se bucura. Așadar, au pornit la luptă. Întunericul s-a topit în culoare iar Tărâmul Oamenilor s-a umplut din nou cu flori și soare. Frica, nevăzând ce se întâmplă, s-a repezit spre flori, dar a fost înțepată de spinii trandafirilor în fiecare deget al miilor de mâini, lovindu-se atât de tare încât și astăzi o mai doare. Toți trandafirii și toți oamenii au plâns de bucurie în acea zi plină de speranță și lumină… Și mai plâng și astăzi…

Oameni dragi, când vă veți mai înțepa într-un spin de trandafir, zâmbiți! Nu uitați cum au plâns și s-au luptat pentru voi trandafirii… Vom da cândva socoteală în fața Lui Dumnezeu pentru că nu am fost fericiți. Vom plăti pentru lacrimile ce s-au vărsat în zadar pentru noi, iar noi nu le-am văzut. N-am știut, n-am putut, nu am vrut… Pentru că e mai simplu să-ți spui că lumea e problema altora, decât să îndrăznești să deschizi ochii și să vezi… Să vezi Adevărul, să-L vezi pe Dumnezeu, Soarele cel Adevărat, care nu ne părăsește niciodată. Oricât de greu ar fi întunericul în lume, noi nu suntem singuri. La umbra Crucii, frica a orbit, pentru că acolo e toată Dragostea, Credința și Speranța: e dragostea lui Hristos pentru oameni, credința în Dumnezeu Tatăl și nădejdea că vom fi salvați.

Suflet drag… Iubește, fără grabă, deși nu e timp… Crede și speră, ca un copil într-o poveste. Să dăruiești puțină speranță celor din jur, chiar și atunci când inima ta plânge. Să încerci mereu să aduci un zâmbet pe fața celorlalți, să descrețești frunțile atât de îngrijorate ale unor oameni prea ocupați să mai viseze. Nu-ți fie frică să privești înainte! Dacă tu crezi în basme, știi că deși pe-aici e plin de zmei, Binele învinge mereu. Să ai inima bună și să nu încetezi niciodată să tânjești să zbori!
Iubește, crede, speră și vei trăi fericit până la adânci bătrâneți tinereți!

Imagine

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: