Skip to content
25 Februarie 2017 / alcion7

49. Tie

Viata e frumoasa doar cand esti indragostit de dragoste. Un adevarat paradox: nu poti iubi cu adevarat daca iubesti o singura persoana (sau cateva). Poti iubi doar atunci cand inima iti este inundata de Iubire, de o iubire neconditionata si sincera fata de toti. 

Cand iubesti? Iubesti atunci cand desi ti-e greu, ajuti un strain care nu-ti va putea intoarce in veci favorul. Iubesti atunci cand faci un lucru bun si nu sufli in trambite pentru a primi laude. Cand altii iti gresesc si iti tarasc sufletul prin noroi, iar tu, fara mandrie, ierti si uiti (caci toti gresim!), atunci iubesti. Cand raspunzi la rau cu bine, cand taci desi esti jignit (si tare-ar fi multumita mandria din tine „sa-ntorci” pasa), cand desi simti indiferenta, tu nu-ti inchizi inima la randul tau…

Nu iubesti atunci cand ai impresia ca iubirea desavarsita este a-ti da viata pentru cineva. Desigur, a te jertfi pentru cineva este un lucru sublim, insa iubesti doar daca in fiecare clipa esti dispus sa renunti la tine de dragul celuilalt. Caci dragostea nu se uita la gesturi marete, dar rare, ci prefera gingasia din lucrurile marunte, din fiecare zi… Asa cum nici Romeo si Julieta nu sunt un model al adevaratei iubiri, ci batraneii care desi au trait o viata alaturi unul de celalalt si si-au cunoscut cele mai ”negre” parti ale fiintei, insa continua sa se pretuiasca.

Iubesti atunci cand te opresti din fuga de zi cu zi, pentru a ajuta pe altul sa se ridice. Iubesti atunci cand ai rabdare si cand incetezi sa crezi ca lumea se invarte in jurul tau. Dar mai cu seama atunci cand raspunzi cu blandete la cei egocentrici, atunci iubesti.

Suflet drag, iubesti atunci cand incetezi sa vorbesti despre dragoste (ca un cunoscator a toate ce NU esti), si incepi sa o traiesti cu adevarat. Eu am picat toate testele iubirii. De-acum am sa tac. 🙂

Anunțuri
19 Februarie 2017 / alcion7

48 – Scrisoare de dragoste (fragment din Mizerabilii)

„Dragostea e reducerea lumii intregi la o singura fiinta, preamarirea unei singure fapturi pana la indumnezeire.
Dragostea e inchinaciunea pe care ingerii o fac stelelor.
Ce trist e sufletul cand e trist din dragoste?
Ce gol inseamna lipsa fiintei care umple ea singura intreaga lume! Ah, ce adevarat e ca fiinta iubita devine Dumnezeu! Dumnezeu ar putea fi gelos, daca tatal ceresc n-ar fi facut dinadins intreaga fire pentru suflet si sufletul pentru dragoste!
Un zambet zarit sub o palarie de crep alb cu panglici albastre e destul pentru ca sufletul sa patrunda in palatul viselor.
Dumnezeu e in fiecare lucru, dar toate il ascund. Lucrurile sunt cufundate in noapte, fiintele sunt opace. A iubi o fiinta inseamna a o face stravezie.
Anumite ganduri sunt rugaciuni. Sunt clipe in care, oricum ar sta trupul, sufletul e in genunchi.
Indragostitii despartiti insala absenta prin mii de inchipuiri, care totusi au realitatea lor. Sunt impiedicati de a se vedea, nu-si pot scrie, dar gasesc o multime de mijloace tainice de a-si vorbi.
Isi trimit cantecul pasarilor, mireasma florilor, rasul copiilor, lumina soarelui, suspinele vantului, razele stelelor, intreaga fire. De ce nu? Toate infaptuirile lui Dumnezeu sunt facute ca sa slujeasca dragostea. Dragostea e destul de puternica pentru a incarca intreaga natura cu mesajele ei.
O, primavara, tu esti scrisoarea pe care i-o scriu ei!
Viitorul e inca si mai mult al inimilor decat al mintii. Dragostea e singurul lucru care poate umple eternitatea. Infinitului ii trebuie ceea ce nu se ispraveste niciodata.
Dragostea e sufletul insusi. E de aceeasi natura. Dragostea e o scanteie divina ca si sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare.
E un punct de foc in noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Il simti arzand pana in maduva oaselor si-l vezi stralucind pana in adancurile cerului.
O, dragoste! voluptate a doua ganduri care se inteleg, a doua inimi care se daruiesc, a doua priviri care se patrund! Fericire, veni-vei si la mine! Plimbari in doi, in singuratate! Zile binecuvantate si stralucitoare! Visez uneori ca, din cand in cand, clipe din viata ingerilor se desprind si vin aici, pe pamant, si se amesteca in destinul oamenilor.
Dumnezeu nu poate darui fericirii celor care se iubesc decat o durata fara capat. Dupa o viata de dragoste, o eternitate de dragoste, da, e o intregire. Dar nici lui Dumnezeu nu-i e cu putinta sa faca ceva mai mare decat fericirea desavarsita pe care o da sufletului iubirea.
Dumnezeu e implinirea in cer. Dragostea e implinirea omului.
Privesti o stea pentru ca e luminoasa si pentru ca e de nepatruns. Dar langa tine se afla o stralucire mai dulce si o taina mai mare: femeia.
Noi toti, oricare am fi, avem in noi un izvor datator de viata. In clipa cand il pierdem, ne lipseste aerul, ne inabusi. Murim. E grozav sa mori din lipsa de iubire. E o sugrumare a sufletului.
Cand dragostea a strans laolalta si a contopit doua fiinte intr-o unitate sfanta si ingereasca, aceste fiinte au gasit taina vietii. Nu sunt decat cele doua tulpini ale aceluiasi destin, sunt doua aripi ale unui singur suflet. A iubi, inseamna a pluti.
In ziua in care o femeie care trece prin fata ta raspandeste lumina in mers, esti pierdut, iubesti. Nu mai ai de facut altceva decat sa te gandesti atat de neclintit la ea, incat s-o silesti sa se gandeasca la tine.
Ceea ce incepe dragostea, nu poate fi incheiat decat de Dumnezeu.
Adevarata dragoste e nemangaiata sau se incanta pentru o manusa pierduta, o batista gasita si are nevoie de vesnicie pentru devotamentul si nadejdile ei.
E alcatuita in acelasi timp din infinitul mare si din infinitul mic!
Daca esti piatra, fii magnet; daca esti planta, fii simtire; daca esti om, fii iubire.
Dragostei nu-i ajunge nimic. Daca are fericire, vrea raiul. Daca are raiul, vrea tot cerul.
O, voi cei care iubiti, toate se cuprind in dragoste; sa stiti sa le gasiti. Iubirea are, ca si cerul, contemplarea si ceva mai mult decat cerul: placerea.
„Mai vine la Luxembourg?”. „Nu domnule.” „In biserica aceasta asculta liturghia?” „Nu mai vine.” „Mai sta in casa asta?” „S-a mutat.” „Unde?” „N-a spus.”
Ce lucru cumplit sa nu stii unde locuieste sufletul tau!
Dragostea are copilariile ei, celelalte patimi au micimile lor. Rusine patimilor care micsoreaza omul! Cinste celor care-l fac copil!
Ce lucru ciudat! Sunt in intuneric. O fiinta a plecat luand cerul cu ea.
Ah, sa fii culcat alaturi de ea in acelasi mormant, mana in mana, si din cand in cand, in intuneric, sa ne mangaiem incet un deget. Vesnicia mea s-ar multumi cu atat.
Voi, cei care suferiti pentru ca iubiti, iubiti inca si mai mult. A muri de dragoste inseamna a trai in ea.
Iubiti! O intunecata transfigurare instelata e amestecata in aceasta tortura. Agonia isi are extazul ei.
O bucurie a pasarilor! Canta pentru ca au un cuib.
Dragostea e respiratia cereasca a aerului din rai.
Inimi adanci, spirite intelepte, luati viata asa cum a facut-o Dumnezeu! E o incercare indelungata, o pregatire neinteleasa pentru un destin necunoscut. Destinul acesta, cel adevarat, incepe la om odata cu prima treapta inauntrul mormantului. Atunci se iveste ceva in fata ochilor si incepe sa se zareasca vesnicia. Ganditi-va la cuvantul acesta: vesnicie. Cei vii vad durata. Numai mortii vad vesnicia. Pana atunci, iubiti si suferiti, nadajduiti si ganditi.
Vai de cel care n-a iubit decat trupul, forme, aparente. Moartea ii va lua totul. Incercati sa iubiti sufletele, le veti regasi trupul.
Am intalnit pe strada un tanar foarte sarac care iubea. Avea o palarie veche, haine roase, coatele gaurite. Ghetele ii erau pline de apa si inima ii era plina de stele.
Ce lucru minunat sa fii iubit! Nu exista decat un singur lucru mai minunat: sa iubesti!
Inima, trecand prin iubire devine eroica. Nu mai e alcatuita decat din puritate. Nu se mai reazima decat pe ceea ce e mare si inalt. In ea nu poate incolti nici un gand nevrednic, cum nu pot creste urzici pe un ghetar. Sufletul inalt si senin, neatins de patimi si emotii josnice, care domina viata si umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanitatile, mizeriile, locuieste in albastrul cerului si nu mai simte decat zguduirile adanci si subterane ale destinului, asa cum culmea muntilor simte cutremurele de pamant.
Soarele s-ar stinge daca n-ar mai iubi nimei.” (Mizerabilii, Victor Hugo)

13 Februarie 2017 / alcion7

47.

Sunt un om rău. Acesta este singurul adevăr. Căci oamenii răi sunt răi nu pentru că s-ar distra, ci pentru că de la atâta răutate, tristețe și pustiu din inima lor, răspândesc și în jurul lor același lucru, iar eu asta am făcut.

Mai mult, sunt un om rău „cu principii”, ceea ce face situația și mai tristă. Pretind că lupt pentru Bine, când de fapt în inima mea domnește Răul. Laud bunătatea, inocența și credința, dar ele lipsesc cu desăvârșire din ființa mea. Unde m-am pierdut pe drum? La care răscruce mi-am rătăcit pașii? Doamne, credeam că merg pe drumul Tău când, de fapt, merg în sens opus. M-am oprit din loc și am izbucnit în plâns, dar n-am puterea să fac niciun pas. Când am devenit așa de slabă?

Suflet drag, credeam că dacă iubesc, se-ntâmplă o minune și voi putea avea răbdare, voi putea să tac, voi putea să țin în mine veninul. Asta e imaginea dragostei pe care am avut-o dintotdeauna. Dar nu pot, așa cum nici tu nu poți. Noi nu știm să iubim. Noi nu știm să ne vorbim. Noi nu știm să găsim calea de la unul spre celălalt.

Suntem așa mulți și totuși așa de singuri!

wpid-d9925bae4f71842bd3cfdcd2ec0839d11

 

1 Decembrie 2016 / alcion7

46. În loc de rugăciune

„În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.”

(Demostene Andronescu)
tumblr_nkyvc7bhrp1s4c3q3o1_500

 

5 Septembrie 2015 / alcion7

45. Târziu Te-am iubit…

„Târziu Te-am iubit.

Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit.

Şi iată Tu erai înlăuntrul meu, și eu eram în afară, şi acolo Te căutam şi dădeam năvală, eu, cel urât, în aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut.

Tu erai în mine, și eu nu eram cu Tine.

Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine nu ar exista.

M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea, ai strălucit și ai alungat orbirea mea, Tu ai răspândit mireasma și am respirat și suspin după Tine, Te-am gustat și mi-e foame și sete, m-ai atins și ard de dorință după pacea Ta.

Când mă voi lipi de Tine cu toată ființa mea, nu va mai fi pentru mine durere nici muncă și vie va fi viața mea plină de Tine.

Acum însă, pentru că Tu ușurezi pe acela pe care-l umpli, pentru că eu nu sunt plin de Tine, sunt o povară pentru mine însumi.

Bucuriile mele de plâns se luptă cu tristețile mele vesele și nu știu de care parte va fi victoria.”

(Fericitul Augustin)

11178337_933779853333293_4239407405831085085_n

2 Iunie 2014 / alcion7

Ecou

Aș vrea să fiu eu cer, soare, vânt și petale…

Aș vrea să fiu picătura de ploaie

care plânge, râzând pe chipul tău.

Aș vrea să tac, ca să mă poți auzi

și să vorbesc, să-mi înțelegi tăcerea.

Deasupra noastră-i cerul infinit

și eu încă cred că îl putem atinge.

Zburam cândva, îți amintești tu oare

de-un fâlfâit de aripi? de-un zâmbet cristalin?

S-a întâmplat demult, ca-ntr-o poveste

și-mi amintesc de parcă ar fi fost azi.

Mult timp a mai trecut, puțin rămâne.

Ce-i ieri? Ce-i azi? Ce-i mâine?

În basm e doar cândva…

 

Aș vrea să fiu ecoul gândurilor tale

ca să străbat văzduhul până la zenit

și să mă întorc cu picuri de lumină,

fruntea s-o mângâi, și să adormi ca un copil.

 

Aș vrea să-ți fiu aripă de înălțare,

nu genunchi de cădere.

Căci ce folos să strângi în brațe-un zid

ce te dărâmă-n întuneric și în frig?

Să-ți fiu alături vreau,

dar doar zburând spre cer

iar nu căzând în gol.

 

Prăpastia-i sub noi

și cerul este sus!

 

Imagine

 

22 Februarie 2014 / alcion7

44.”De mori luptând, prin moarte moartea-nfrângi”

”Teme-te și vei muri.

Luptând, nimic mai rău nu poate fi;

De mori luptând, prin moarte moartea-nfrângi.” (W. Shakespeare).

Acesta este un îndemn la luptă. Îndemn la curaj. E război afară, război și în inimile noastre. Dar Domnul nu ne dă mai mult decât putem duce. Avem puterea de a ne ridica împotriva păcatului, împotriva lumii, avem puterea să ne ridicăm în picioare și să luptăm.  Avem puterea să ne ridicăm oricât de tare am fi căzuți, putem urca orice munte și o putem lua oricând de la început. Dacă avem credință, nădejde și iubire… iar acestea se obțin doar luptând.

”Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”